Delirul delirului

De curand am comentat la un articol care mi s-a parut gresit. E drept ca tastura autorului produce de obicei multe erori, insa acest articol merita o atentie mai mare fiindca erorile din el pot aduce o mica lumina cu privire la multe greseli care sunt promovate in ziua de azi. Asta si faptul ca omul, fiind promovat pe un portal de stiri popular, ar putea cauza mai mult rau decat ar merita.

Articolul este Delirul de la ora 6 dimineata si ceea ce indica titlul este si ceea ce se intalneste acolo: o expresie deliranta a neintelegerii lumii in care ne aflam. Insasi inceputul "Nu avem o alternativa coerenta la capitalism in acest moment" este o expresie de prizonier.Ceva in genul: stim ca acest sistem este imperfect si face mult rau, dar nu putem scapa de el. Din pacate exista multe alternative, cat se poate de populare in zilele noastre, multi dintre promotorii lor sunt rasplatiti cu premiul Nobel: socialism, calea de mijloc, mercantilism, comunism, fascism si asa mai departe. Franta de exemplu e socialista, America e fascista, in China mercantilismul e in floare. In realitate capitalismul, piata libera atat de mult condamnata nu se afla nicaieri.

Restul primului paragraf este incoerent, plin de cuvinte mari care ar trebui sa promoveze marfa creata de omul liber, desi se admite ca ar fi poate de o calitate mai mica decat cea facuta cu pistolul la tampla. De parca vataful stat ar pune mai mult pret pe calitatea oferita consumatorului decat un comerciant privat care depinde de satisfactia clientului sau ("Mi se pare de pilda mai important ca marfa sa mi se vanda de oameni liberi si nu de sclavi, decat calitatea ei in sine").

Restul articolului se complace intr-o deplangere a lipsei de morala a pietei, aceasta lipsa ducand la excese. Capitalismul, vezi tu, nu incurajeaza onoarea si aici sunt dati exemplu miliardarii romani. Insa de ce nu mergem pana la capat si recunoastem ca nu piata libera i-a facut miliardari, ci statul. In capitalism oamenii aia nu ar fi devenit miliardari decat daca meritau. De fapt cea mai mare calitate in capitalism este onoarea din simplul motiv ca oamenii isi respecta contractele fiindca stiu ca daca nu o fac, pierd increderea clientilor si a partenerilor. Eroismul este de asemenea ceva ce lipseste capitalismului, si aici nu inteleg ce treaba are cu piata. Pana la urma cei care au iesit in castig in cazul crizelor au fost cei care au avut forta sa se retraga la timp, chit ca au mai ratat o perioada de castig. In general cei care s-au bazat pe stat si bancile centrale ca vor reusi sa salveze situatia au sfarsit prin a pierde tot. Nu ma refer aici la management, ci la proprietari, o distinctie care nu se mai face in ultima vreme. Si bineinteles generozitatea si mila ce lipsesc cu desavarsire. Adevarul e insa ca in capitalism exista totusi mandria de a fi pe picioarele tale, si nu de a ajunge la mila cuiva. Si pana la urma cele mai mari tragedi umane au fost sub obladuirea statului, nu a pietei libere. Sa nu uitam foamete din anii 30 din Ucraina, foamete de la noi din anii '50 si asa mai departe. Poate daca autorul ar fi gandit ceva mai mult, ar fi realizat cat de departe de adevar, dar eu unul cred ca nu poate.

Argumentul impotriva citatului din Adam Smith "Consumul este singurul scop si unicul tel al productiei" arata abisul necunoasterii. Argumentul "Cat e etic poate fi de pilda sa ai 4 masini nu una singura, chiar daca cumparandu'ti 4 masini, dai de lucru la de 4 ori mai multi oameni si sustii pana la urma, economia?" este cam putred. Se pleaca de la premiza ca acel cumparator consuma produsul muncitorului de la, sa zicem, Renault. De fapt el cumpara acele produse. Ceea ce consuma in urma acelei tranzactii este propria lui productie care ii ofera finantele necesare sa isi cumpere 4 masini. Acel cumparator nu actioneaza imoral fiindca nu exploateaza pe nimeni decat pe sine. Acel consumator, daca nu ar fi vrut cele patru masini, nu s-ar fi straduit sa produca atat de mult, ci s-ar fi multumit cu o viata mai linistita. Este o hiba veche si e trist ca inca sunt oameni care nu inteleg ca nu poti cumpara ceva fara sa ai ceva de oferit in schimb.

"De fapt, asta e si paradoxul capitalismului: a promovat la rang de virtute aviditatea, pofta, invidia, cupiditatea." Asta e mai curand o politica socialista. Reusita si sustinerea de care s-au bucurat comunistii au venit din invidie si pofta de a avea ce nu esti capabil sa obti. Nici nu este de mirare ca in epoca de aur prostia era la putere: ei erau singurii care puteau pune botul la asa ceva.

"Intr'o lume in care advertisingul e omniprezent, numarul nevoilor va ramane nelimitat." Aici deja m-a pierdut. Se pare ca omul nu este in stare sa gandeasca singur, vede reclame si isi dea seama ca are nevoie de asta. (Am avut si o revelatie: picturile rupestre aveau drept scop sa induca nevoia de vanatoare). De fapt nevoile sunt de la sine infinte si nu sunt create de reclame. O reclama la masini nu induce nevoia de a avea o masina. Masina in sine vine in intampinarea unei nevoi, reclama doar aduce la cunostinta oferta. In aceasi ordine de idei cel care striga in piata ca are cel mai bun ulei (e o forma mai primitiva de reclama, dar care sunt sigur ca a existat inainte de ceea ce e numit azi advertising) induce nevoia de a cumpara ulei, cand de fapt vanzatorul doar isi anunta marfa pentru cei care chiar au nevoie de ea.

Per total acel articol are foarte multe hibe, cam toata ideea din el e gresita. Probabil singura parte corecta este ortografia, un lucru la care, dupa cum mi s-a indicat, nu ma prea pricep. Daca treci de retorica, iti dai seama ca ideile sunt slabe, pana la urma sunt un scancet de copil mare care vrea mai multa siguranta de la tatuca Cotroceni, sau BNR. Este expresia unui apostol a unei religii, in nici un caz a unei scoli economice.

Deflatia: realitate si imaginatie

Acest ultim bau bau care ridica parul pe ceafa bancilor centrale si a guvernelor. Caderea preturilor este un pericol, ni se spune, trebuie luptat ca asta sa nu se intample. Nu exista argumente puternice, exceptand problema datornicului care, din cauza cresterii puterii de cumparare, va trebui sa plateasca mai mult.

Am citit la un moment dat un exemplu real despre pericolul deflatiei. Langa un oras doi investitori s-au decis sa construiasca doua mall-uri. Unul din antreprenori a investit 40% din capital, de restul s-a imprumutat. Celalt si-a finantat 97% din investitie prin imprumuturi. Primul, fiind un om serios, a reusit sa termine primul, si-a asigurat necesarul de chirii si a inceput sa isi plateasca creditul. Celalalt, terminand mai tarziu, nu a mai avut la fel de multi clienti de unde sa aleaga. De asemenea, l-a prins inceputul crizei, astfel ca nu a mai reusit sa isi refinanteze imprumuturile asa ca mall-ul sau a fost preluat in contul lor si vandut. Ei bine de aici incepe povestea cu deflatia. Mall-ul scos la licitatie a fost cumparat cu 25% din valoare evaluata, cash. Noii proprietari, avand un asemenea discount, si-au permis sa ofere chiri mult mai mici decat celalalt mall. Din cauza competitie inegale, acesta a dat si el faliment in final, antreprenorul pierzand si cei 40% din banii sai.

Povestea este intr-adevar interesanta si un exemplu bun, s-ar zice, despre pericolul deflatiei. Pana la urma baiatul bun pierde, exista vulturi care cumpara pe nimic si profita de slabiciunile altuia, un capitalism salbatic am putea spune. Din pacate nu deflatia a fost problema, ci inflatia de la inceput. Problema nu e ca unii si-au permis sa scada preturile, pana la urma asta inseamna competitie pe piata libera. Problema a fost mereu ca doua mall-uri reprezinta un mall mai mult. Pe tot parcursul povestii singura constanta a fost ca nu exista cerere decat pentru unu'. Daca creditul nu ar fi fost prea lejer, ci ar fi reflectat cerintele pietei, atunci nu ar fi fost nimic de povestit.

Aceasta poveste evidentiaza foarte bine, la nivel micro, cum decurge o criza. Probabil la inceput, cand s-a inceput lucrul, toti erau fericiti, oamenii lucrau pe doua santiere, de asemenea autoritatile incasau impozite, firmele de transport carau materiale, imediat dupa deschideri, se gandeau la noile locuri de munca create, la transportul de marfuri, iar impozite. Sanse mari ca primarul localitatii sa fi inaugurat ambele mall-uri, cumva acestea sunt vazute bine. Problema a inceput sa apara cand s-a realizat contactul cu cererea reala, care era mult mai mica decat se estimase, si probabil si la un pret mai mic, decat era oferta. Ceea ce a urmat a reprezentat consecintele unor greseli deja facute, in nici un caz un accident, si nu a fost declansat de criza, ci a reprezentat criza. Semintele crizei au fost semanate cand s-a dat acel imprumut de 97% din investitie.

Caderea preturilor

... este irelevanta. Pentru oameni normali. Intr-o zi Moise Guran, care arata bine, probabil, zicea ca e un pericol ca preturile scad fiindca ... si l-am pierdut.

Insa nu e nici un pericol ca preturile scad. E drept ca pentru asta ar trebui sa gandesti, si nu sa meditezi la forma ochelariilor, dar tot adevar se numeste.

Sa luam in considerare umilul nostru sistem de referinta. Extrem de limitat, ce e drept, dar asa e pana si pentru cei mai inteligenti ... ce or fi ei. Eu vreau sa cumpar o masina de spalat!!! Cu TREI semne de exclamare!!! De ce? Fiindca am lucruri mai bune de facut cu viata mea decat sa spal de mana! Nu vi se pare evident? Dar daca pot sa spal la masina de spalat, atunci voi putea sa citesc Marx si Keynes si Lennin in liniste, realmente voi putea sa citesc de doua ori ceea ce zic, fiindca chiar trebuie sa fac eforturi de logica elementara, legate de supravietuire (nu poti sa fi mai primitiv de atat), ca sa pot sa le inteleg.

Preturile sunt o meotda de comunicare, asemanatoare limbajului, si cam atat. E drept ca oamenii care inteleg limbajul drept ceva mai mult decat ceea ce se decreteaza la Academie, e un om mai inteligent decat Eugen Simion, dar are bunul simt sa accepte parerea altuia, si exact aici de defectul lui. Daca oamenii nu ar mai cauta confirmarea elitelor ca ceea ce fac e corect, poate ca viata lor ar fi mai buna. E drept ca Nicolae Manolescu ar cam muri de foame, dar vor fi mereu mereu viitori Peter Kiene care vor plati pentru inefabila sa intelepciune.

Noi nu producem nimic ...

Cam asta e refrenul romanului in general. Dupa 1989, undeva, cineva, nu stim cine, a planuit o distrugere sistematica a industriei noastre si noi am fost devenit o societate de consum. Agricultura la fel, noi, din granarul Europei (ma intreb de cand s-a nascut aceasta titulatura) am ajuns o tara importatoare de grane.

Lasand la o parte aroganta acestor pretenti conform carora tarisoara noastra merita atata atentie incat nu numai ca industria sa fie distrusa, dar chiar asta sa fie facut in mod sistematic, pe durata vreo 10 ani, si de asemenea agricultura sa fie atent nimicita, practic acei oameni incredibil de puternici fiind atenti la fiecare petec de pamant arabil si avand grija ca nu va fi cultivat in mod optim (?!), cred ca oamenii nu inteleg calitatile acelei societati de consum pe care o condamna atat de mult.

Modelul pe care oamenii il au despre aceasta societate cand vorbesc despre ea nu poate fi decat paradisul. Ideea in sine ca noi nu mai producem nimic si nu facem altceva decat sa consumam este o adevarata Utopie. Sa stam cu burta la soare si sa mancam, cine nu ar vrea asta. La intrebarea "daca noi nu producem nimic, atunci cum reusim sa consumam?" replica imediata si plina de siguranta evidentei este "din import." Nimeni insa nu vede si partea platii din aceasta ecuatie. Daca noi nu producem nimic, atunci cum platim acele importuri. Un raspuns imediat, dar mai cu jumatate de gura este "din credite." Spun mai cu jumatate de gura fiindca creditele in general sunt un fapt mai familiar si concret si despre care se stie ca totusi trebuie sa il platesti. Exista insa si aici o obiectie la "si creditele cum le platim?" anume ca "nu vedeti cati oameni nu isi mai platesc creditele ca nu mai au cu ce." Deja aici ne-am abatut de unde am plecat, anume ca am devenit o societate de consum. Remarcati ca totusi cuvantul "plata" a devenit mai des decat "consum."

Toata ideea asta ca nu mai producem nimic vine dintr-o confuzie profunda si superficiala in acelasi timp. A produce nu inseamna sa faci tone de suruburi, ci este un proces de creeare de valoare. Valoarea este subiectiva si, in ciuda tuturor metodelor de a o calcula, va fi mereu determinata de consumator si toanele sale. De exemplu daca un pictor celebru reuseste sa produca intr-o zi un tablou care se vinde cu echivalentul a 10 salarii lunare a unui doctor, nu este nimic de condamnat, pur si simplu cumparatorul a considerat ca merita ca banii lui sa se duca acolo. Dupa decenii in care am fost indoctrinati cu "granarul europei", tone la ha, o industrie vasnica si incredibila capabila sa produca atatea lucruri si care avea drept clienti tari din lumea a treia ale Africii (pe care trebuiau sa le imprumutam cu bani pentru a ne plati produsele) si unele din America de Sud, ne vine greu sa intelegem ca a produce ceva nu inseamna numai carbune si petrol, sau masini si alte asemenea.

A produce, din punct de vedere economic, inseamna a crea ceva ce merita platit. A mentine o industrie de dragul de scrie cifre si a umple stocuri, dar pe care nimeni nu vrea sa le cumpere, pot sa mangaie orgoliul unora, dar, din pacate, nu poate hrani prea multi.

Frica

Extrapolare dintr-un fragment de Mencken:

Avem un singur sentiment constant de-a lungul vietii. Ne nastem in frica, primul zgomot pe care il facem este un plans isteric. Nu stim ce facem, nu distingem nimic din jurul nostru, tot ceea ce facem, ceea ce stim vine din instinct, cum ar fi sa respiram, si primul lucru pe care instinctul nostru ni-l spune este sa ne fie frica.

Apoi , crezand ca ne cucerim instinctele, incercam sa ne stapanim frica. Asa ca ne e si mai frica, in loc sa ne-o stapanim, o educam, o ascutim, o indreptam spre ce ni se spune. Exista o intreaga industrie care trebuie sa ne ajute in privinta fricilor noastre. De asemenea frica incepe sa fie discretizata, ni se spune ca avem mai multe frici si trebuie sa le invingem pe fiecare din ele. Avem un numar infinit de frici, se pare ca ceea ce descoperim in mod constant de-a lungul vietii sunt noi lucruri de care sa ne fie frica. Ne e frica la scoala, o varietate incredibila se cultiva in aceasta institutie. Acolo invatam frica de a fi singuri, frica de a ne fi rusine, frica de esec, frica de fi altfel, frica de autoritate, insa acesteia i se spune respect. Acolo inveti frica de a nu confirma.

Viata e o varietate si mai mare. Ne e frica sa iubim, sa nu iubim, sa fim cu persoana iubita, sa nu fim iubiti, sa iubim pe cine nu trebuie, sa fim iubiti de cine nu vrem. Si e o varietate continua pe aceasta tema, provocata de prieteni, straini, copiii nostri si ai altora. Si cand lumea in jur se prabuseste ai in gat acel nod pe care nu poti sa il inghiti, acelasi plans isteric de cand ai venit pe lume, gol, mic si neputincios.

Si batranetea e la fel de urata si plina de frica, daca pana atunci ne-a fost frica sa traim, acuma ne frica sa murim. Suntem cuprinsi de disperare, vrem sa recuperam timpul pierdut, vrem un sfarsit demn, sa ne impacam cu cei iubiti si pe care i-am urat macar o data in viata de moarte. Ne nastem din cineva caruia ii este frica, si murim cacandu-ne pe noi de frica.

Sabatul vrajitoarelor

Traducere din Thomas Mann:

O inflatie severa este cea mai rea revolutie. Masurile normale - reducerea monedei, reducerea productiei, taxe draconice - pe care un guvern poate si uneori trebuie sa le ia in mod sistematic, sunt nimic in comparatie. Fiindca nu exista nici un sistem sau justitie in redistribuirea avutului prin inflatie. Un cinic "fiecare e pentru sine" devine un mod de viata. Dar numai cei mai puternici, cei mai plini de resurse si lipsiti de scrupule, hienele omului economic, pot sa iasa intregi. Marea majoritate insa care isi pune increderea in traditie, cei care muncesc si produc, dar nu stiu sa manipuleze banii, batranii care spera ca la batranete sa se bucure de ce au strans in timpul vietii, toti sunt sortiti suferintei. O astfel de experienta otraveste moralul unei natiuni.

O linie dreapta duce de la nebunia Marii Inflatii pana la nebunia celui de al treilea Reich. Asa cum oamenii si-au vazut marcile crescand pana la milioane, apoi la miliarde, si pana la urma explodand, asa aveau sa isi vada statul crescand in "Regatul tuturor germanilor", "Spatiul de viata al germanilor", "Noua Europa", "Noua Ordine Mondiala" si de asemenea aceasta inflatie avea sa explodeze. In acele zile femeia de la piata care cerea fara sa clipeasca o suta de milioane pentru un ou nu mai putea fi surprinsa cu nimic. Si nimic ce a urmat nu a fost suficient de crud si dement ca sa o mai surprinda.

A fost in timpul acestei inflatii cand germanii au uitat cum e sa se bazeze pe ei insisi si sa astepte totul de politicieni, politica, stat si destin. Au invatat sa vada viata ca pe o aventura, asupra careia nu aveau nici un control, dar care depindea de niste forte sinistre si misterioase. Milioane de oameni care si-au pierdut economiile in acele vremuri au devenit masele pe care dr. Goebbels avea sa opereze.

Inflatia este o tragedie care face un popor intreg cinic si indiferent. Fiind talhariti, germanii au devenit o natie de talhari.

Bucuria altora

Aici este un post trist. Este trist fiindca oamenii sunt de acord cu aceste masuri. Este trist ca acceptam masuri opresive, cum ar fi alte impozitele, doar fiindca asta ar accelera mizeria unora, care probabil o merita, si in acelasi timp ei, aplauducii acestei masuri, nu vor avea de suferit. Inca. Fiindca daca este ceva ce ei omit este ca si ei vor sa fie din cei care vor fi impozitati, dar pana atunci ...

Tot pe acolo gasim astfel de analize, pline de substanta, care nu zic nimic, cauta undeva un semn ca atunci se va atinge ceva si se va porni altceva, de preferat in sensul opus miscarii care a dus la atingere. Este vanarea pretului corect, desi fiecare pret a fost corect pana acuma, asa cum va fi si de acuma, indiferent de valoarea lui. Pretul corect este cel platit, indiferent daca decizia se va dovedi buna sau nu. In ambele situatii pretul corect va fi din nou negociat de cumparator si vanzator. Pretul este decis pe baza informatiile avute de ambii participanti, si daca informatiile sunt gresite, manipulate in mod voit in favoarea uneia din parti, insa si cealalta parte este de acord cu ele, atunci asta e. Pana acuma se spunea ca manipularea se facea in favoarea vanzatorilor, acuma auzim tot mai des despre manipulari cum ca unii ar vrea sa cumpere pe nimic etc. In mod ciudat, cand preturile cresteau, cele mai multe argumente pro achizitie le auzeam de la potentiali cumparatori.

Acel blog, desi pornit cu intentii bune, a devenit un fel de zoo unde multi isi varsa nervii, amarul, frustrarea, si de multe ori nu poti sa nu vezi o oarecare bucurie la si mai multa durere pentru altii, deoarece ei toti cred ca pentru ei nu o sa fie asa. Avem unii foarte plini de ironi, altii isi dau cu parerea de pe alte meleaguri, profund crestine se pare, unde omul sfinteste locul. Avem petrolisti care ziceau ca pe ei nu o sa ii atinga criza, programatori care considera ca isi merita salariul, autisti care ii dau inainte cu aurul, petrolul si asa mai departe. Ceea ce ii leaga pe toti este credinta ca ei au un adevar suprem, peste ceilalti.

Nu e ceva unic, nici macar romanesc. Uitati un site la fel de plin de "adevaruri", unde altii, nascuti "profund crestini", se bat pe umar ca au vazut o criza care nu putea decat sa vina, era evidenta pentru toti, mai putin cei care stiu "economie", si unde cand Obama a fost ales a fost indelung elogiat, pana cand s-a dovedit ca nu aduce nimic nou si e mai prost de GWB (ceva destul de greu se pare, dar putem conta pe oamenii de la Harvard sa se intreaca intre ei oricand).

Bani fara acoperire ...

In ultima vreme tot auzim de emiterea de bani fara acoperire. Sincer nu inteleg termenul foarte bine, fiindca nu am crezut niciodata ca banii sunt o reprezentare a ceva. Dupa cum am mai zis banii sunt doar un produs care faciliteaza schimbul.

Banii au ajuns sa fie asociati cu acele hartii cu semnatura lui Mugur Isarescu si capete de poeti morti, sau de presedinti americani. Dar un lucru interesant e ca societatile in general isi genereaza proprii bani in mod spontant. De exemplu in inchisori de multe ori tigarile sunt folosite drept bani. Un alt exemplu care nu ajunge insa la o formarea unui produs ca mediu de schimb este ce am vazut intr-un sat in anii '90: in general se folosea trocul, din cauza raritatii banilor oficiali, lucru interesant avand in vedere inflatia acelor vremuri. Insa se observa o convergenta a oamenilor care nu aveau ceva de oferit la schimb catre cei care aveau. Astfel la vremea culesului oamenii lucrau pentru produse pe care angajatorul (temporar) le obtinea in schimbul strugurilor sai. Acesta achizitiona mai multi cartofi, grau, porumb decat avea nevoie, in schimbul strugurilor, pentru a-si plati lucratorii. Banii erau pastrati pentru schimburi in medii mult mai heterogene.

Criza de bani care apare din cand in cand nu este provocata de lipsa banilor in sine. Este provocata de emiterea de credit fara acoperire in bani. Este o problema care exista de cand a aparut sistemul bancar. Institutiile creditoare emit mai mult credit decat au bani in cufere, sau, si mai rau, intra si in banii de care nu au voie sa se atinga, in ideea ca deponentul nu isi va retrage toti banii decat foarte rar, si chiar daca se intampla asta, nu vor fi prea multi clienti care vor face asta intr-o perioada prea scurta e timp. Cum chiar asta se intampla in vremurile de "criza", se pare ca ipoteza este gresita.

De multe ori in emisiunile despre investitii (noul trend) auzim despre banii care asteapta pe margini sa cumpere lucruri ieftine. Ceea ce se uita sa se spuna este ca dupa o tranzactie, aceasi bani vor fi tot pe margine, alta margine, asteptand cine stie ce. Si daca valul de cumparari de care se vorbeste ar provoca o crestre a preturilor, acelasi val de cumparari presupune un val de vanzari care pot provoca o scadere a pretului. Vedem ca interpretarile pot fi pozitive sau negative, depinde de marginea pe care este.

O sa incerc intr-o zi sa articulez ceva despre cum influenteaza creditul economia si de ce suntem in situatia in care suntem acuma.

De ce lumea e mai complicata decat credem

Nu stiu de ce scriu acest post. Mai curand poate ca sa pun in vant niste ganduri pe care nu le vor citi nimeni. Anul trecut a fost trist: Krugman a luat premiul Nobel pentru economie, e drept ca pentru contributia lui din tinerete, iar Obama a iesit presedinte. Insa ceea ce ma sperie oarecum este ceea ce vad in jur. Vad oameni care discuta, unii se dau specialisti, altii au vazut un film despre nu stiu ce chestie despre bani si acuma cred ca stiu cum merg finantele, vezi prezentatori la televizor care isi dau cu parerea si ii aud citati de colegi a doua zi si asa mai departe. E destul de trist. E si mai trist cand vezi personalitati academice care isi dau cu parerea si iti dai seama ca nu e asa.

In general sunt vreo cateva greseli de baza care se fac, dar oamenii nu le pricep. Nu trebuie sa sperie pe nimeni asta, sunt si oameni cu Nobel care nu le-au inteles. O sa incerc sa le insiruiesc la nimereala.

1. Costurile determina preturile. De fapt e invers. Sa luam un exemplu simplu: Visicalc. Pentru cei care nu stiu, Visicalc este prima foaie de calcul si, cu ajutorul acesteia, ceea ce inainte se facea intr-o saptamana, dintr-o data se facea intr-o ora. Deci nu putem spune ca ducem lipsa de crestere a productivitatii. Si totusi nu au putut sa ceara un miliard pe acest program, ci au facut o prezentare si la sfarsit au intrebat "cat a-ti da pe aceasta aplicatie?" Si au obtinut un pret. Acuma apar doua ipoteze: pretul era mult mai mare decat costurile, deci o marja consistenta de profit, sau pretul era mai mic decat costurile. In primul caz, putem spune linistiti ca nu costurile au determinat pretul, ci clientul, altfel pretul ar fi fost mult mai mic. In al doilea caz e clar ca nu exista profit, in concluzie costurile trebuiesc aliniate. Asta nu inseamna ca nu sunt firme care nu vand in pierdere unele produse, vezi cazul Bugatti, unde o masina costa 2,5 milioane dolari, dar costul de fabricatie este dublu. Scuza este ca e o reclama foarte buna, dar daca e asa, de ce nu s-ar da cu mai putin (se pare ca se lucreaza la un model care sa se vanda cu 1,5 milioane, iar costul de fabricatie sa fie 3 milioane, deci si pe pierdere se pare ca tot pretul determina costurile)?

2. Consumul este un motor al economiei. De fapt productia este un motor al economiei. Si mai simplu: cu cat vrei sa consumi mai mult, cu atat trebuie sa produci mai mult. Acuma intervine valoarea a ceea ce produci, pana la urma in viata de zi cu zi vedem de multe ori ca cineva care excaveaza cateva tone pe zi de carbune, nu produce aceasi valoare cu cineva care e un as in motoare auto. Dar in general daca vrei sa iti ridici standardul de viata, daca doresti sa cumperi mult (chiar si pe credit, cu cat produci mai mult, cu atat poti contracta un credit mai mare, desi e o cale pe care nu o recomand), atunci trebuie sa comanzi o valoare mai mare pentru produsul tau. Aici intervine ideea de salariu si venit (nu intotdeauna identice), dar acestea sunt preturi, o metoda de exprimare (nu de masurare) a valorii produsului (nu intotdeauna munca) tau. Sunt multe observatii si completari care trebuiesc facute aici, dar trebuie sa punctez ca totusi productia trebuie sa fie orientata spre consum, fiindca este consumatorul cel care da masura valorii produsului tau. In caz ca ceea ce faci nu reuseste sa gaseasca un consumator, atunci nu ai nici un fel de valoare pe care sa o consumi la randul tau. Scaderea consumului in timp de recesiuni e o consecinta a lipsei de valoare a productiei precedente si nu o cauza a recesiune. Atunci cand consumul incepe sa scada, recesiunea e deja actuala de ceva vreme. Cum am zis, e foarte mult de spus aici.

3. Bancile sunt institutii de creditare. Fals. Bancile sunt institutii pentru depozite. Nu ar trebui sa poti sa ceri comisioane pentru managementul unor conturi si in acelasi timp dobanda si comisioane pentru aceeasi bani dati in acelasi timp cu imprumut. Cum in general comisioanele sunt procentuale, e ciudat sa ceri 2% pentru un cont de 1 milion, cand deja ai dat cu imprumut 900 000 din ei. E o frauda cat se poate de clara. Si mai interesant este faptul ca banca se obliga sa iti puna oricand la dispozitie banii pe care i-ai depozitat, e drept cu unele penalizari, insa departe de a fi foarte mari (de obicei nu ti se mai da dobanda, o alta poveste si aici, o consecinta a actualului sistem monetar), insa o buna parte din acei bani i-a dat in alta parte cu imprumut. Ce se intampla cand mai multi oameni isi cer toti banii intr-o perioada scurta de timp? De fapt citeam pe unele forumuri engleze despre o astfel de forma de protest. Din cauza acestei "scapari legale" e suficient ca 5% din depozite sa fie retrase si orice institutie bancara sa fie in genunchi. Aceasta dualitate este foarte greu de justificat legal, in caz ca legea s-ar aplica.

4. Crizele financiare apar din cauza lipsei de bani. Aici incepi sa intelegi cat de mult in urma a ramas academia. David Hume remarca intr-un eseu de al sau ca orice cantitate de bani este optima. Dar, in acelasi timp, acest punct este corect, dar e din cauza punctului 3. Cand cineva a depus 1 milion, el stie ca are 1 milion si, folosind cardul cumpara din Ikea mobila. In acelasi timp cineva foloseste 900 000 luati cu imprumut din acel cont si cumpara electronice de la Flanco. In concluzie avem 2 persoane care cumpara folosind aceasi 900 000 fara sa stie (banca nu te anunta ca banii tai sunt acuma la altcineva). Asadar avem in sistem 900 000 care nu exista si 900 000 care exista. Daca se multiplica totul incepem sa intelegem ca nu lipsa banilor devine o problema, ci lipsa echivalentilor lor. Fiindca problema in scenariul de mai sus este ca prin achizitia sa, deponentul tocmai si-a scos toti banii, iar banca va trebui sa onoreze tranzactia in cash in caz ca Ikea o va cere. Spre binele lor sa speram ca nu o va face prea des.

Mai sunt multe probleme care persista, toate mici, toate simple si toate lipsite de orice reprezentare in literatura oficiala. Si la ce vad la televizor nu se va rezolva nimic prea curand.

Noi pentru ce muncim?

Aici nu e vorba de munca, ci de plata insa. E drept ca economistii clasici considerau munca drept adevarata moneda si condamnau cu tarie veniturile venite din inchiriere sau mosteniri deoarece nu erau castigate prin sudoarea fruntii. Dar asta e alt subiect.

Daca intrebi pe oricine pentru ce munceste si uneori il lasi sa treaca de partea cu “imi place”, “implinire interioara” si asa mai departe, concluzia este pentru bani. Chiar si gradinarul nu iti va spune ca munceste ca sa cultive rosii ci pentru bani, rosiile fiind pentru el mijlocul prin care castiga banii.

Apoi intrebi pe oricine ce sunt banii ... Si de obicei primesti niste raspunsuri vagi, de genul “o conventie”, o unitate legala prin care se fac plati si asa mai departe. Insa foarte rar primesti adevaratul raspuns: banii sunt un alt produs, sunt o marfa. E drept, este un produs deosebit, dar pana la urma toate produsele sunt deosebite: hartia igienica e de unica folosinta, o carte e tot din hartie, dar e de dorit sa iti foloseasca de mai multe ori, rosiile si cartofii sunt alimente, doar unu’ tine mai mult decat celalalt si asa mai departe.

Totul porneste de la un scenariu vechi de cand omul a devenit rational. Un gradinar cultiva 10 rosii din care nevoie doar de trei. Un brutar coace 8 paini din care are nevoie doar de una. La randul sau un vacar are 15 kilograme de carne din care consuma doar 4. Gradinarul vrea paine, ca rosiile goale nu sunt chiar bune, asa ca ofera 3 rosii pe o paine brutarului, care e de acord ca nici lui nu ii place painea goala. Bineinteles ca vacarul a auzit ca e la moda sa fi vegetarian si cum are ceva carne in plus se duce la gradinar si ofera niste carne pentru rosii si cum tot a iesit din casa, trece si pe la brutar si ia si niste paine, la schimb tot cu carne.

Acuma daca extindem scenariul si mai adaugam actori, gen un zidar, un om care nu are ce face asa ca isi vinde munca, un agronom care vinde porumb, un traficant de droguri care vinde opium si asa mai departe apar complicatii. Poate zidarul nu accepta rosii pentru caramizi si vrea carne, dar acuma vacarul, cum nu i-au placut rosiile, nu vrea nici el, dar mai vrea paine si deci gradinarul trebuie sa parcurga un lant al slabiciunilor in care mai intai ia paine, admitand ca totusi brutarul mai vrea niste rosii, apoi carne, apoi pe carne caramizi si apoi se roaga ca omul care se ofera sa munceasca accepta rosii drept plata. Daca vrea droguri ... Cred ca s-a inteles ideea.

Asa ca pentru a usura schimbul a aparut un produs care este acceptat de toate partile implicate ca mediu de schimb si acesta se cheama bani. Acuma asta nu inseamna ca evolutia a fost simpla. Mai mult ca sigur ca scenarii asemanatoare celui de sus, poate mai complicate, s-a desfasurat in perioade lungi de timp si a fost un proces foarte anevoios. Chiar daca din cand in cand aparea un produs care functiona ca bani, acesta era probabil acceptat doar in anumite comunitati, pe teritorii reduse, natura produsului evoluand in timp cu cat tipul, partile implicate in schimb evoluau si intinderea geografica pe care se facea schimbul crestea. In general se accepta ca aurul si argintul au fost castigatoarele acestei curse.

De ce este important sa intelegem natura banilor? Pentru mine este fiindca nu am inteles niciodata inflatia. Dar este de fapt un fenomen foarte simplu. In scenariul de mai sus sa schimbam putin datele problemei: intr-un an gradinarul are un an bun si are 15 rosii, brutarul e constant la 8 paini, iar vacarul saracu’, fiindca una din vaci e stearpa, nu are acuma decat 10 kilograme. Cum consumul lor ramane constant, diferenta este la schimb. Asa ca plin de veselie gradinarul se duce la brutar cu acelasi numar de rosii ca anul trecut si ia paine, apoi la vacar si acolo intervine primul soc, nu numai ca nu poate sa cumpere aceasi cantitate de carne ca anul trecut, dar va trebui sa mai pune vreo cateva rosii, fiindca e mai putina carne. Gradinarul trece peste asta insa si totusi descopera, dupa ce si-a acoperit nevoile de anul trecut, ca i-au mai ramas rosii. O solutie pentru el e sa le lase sa se strice, nu foarte productiv, sau sa incerce sa mai ia ceva la schimb cu ele ce inainte nu isi permitea, sau sa mai ia paine, insa cum brutarul are aceasi cantitate de paine ca anul trecut, el va trebui sa pulseze putin ca sa ia ce a mai ramas acestuia. Concluzia este ca din cauza recoltei mai bune, pretul rosiilor a scazut raportat la paine si carne, insa rezultatul este departe de a fi dezastruos, fiindca gradinarul acuma poate sa isi ia si altceva in afara de carne si paine avand o cantitate mai mare la schimb si cautand alti parteneri care sa urmareasca acelasi lucru, in caz ca vrea. Cine stie, poate de data asta isi permite si el opiu.

Ce se intampla insa daca produsul a carui cantitate creste este banul? Ei bine asa cum aveai o cantitate de rosii mai mare care urmarea o cantitate mai mica de carne si una constanta de paine, actualmente ai mai multi bani (de data asta lasam aceasi cantitate ca in primul scenariu) raportata la aceasi masa de bunuri. Rezultatul este o crestere a preturilor. Insa aceasta nu creste instant la toate. De altfel unul din motivele pentru care se raporteaza anumite rate de inflatie este ca se ia in considerare numai un cos de produse, si de asemenea fiecare produs are o anumita pondere in acel cos, care poate nu corespunde cu ponderea sa din cosul tau (cati oameni cunoasteti care sunt afectati ca s-a dublat pretul la operatiile estetice!). Astfel, daca se intampla ca surplusul de bani sa urmareasca un produs ce nu se afla in cos, cifrele oficiale pot sa indice chiar si zero. De asemenea surplusul insa nu ramane la acea gama de produse, ci incet se intinde, cu timpul incepand sa atace si cosul oficial. De aici si legenda cu “inflatia este un indicator cu intarziere” (lagging indicator).

Poate o sa scriu un alt post in care sa incerc sa detaliez mai bine procesul de inflatie, dar cred ca e suficient pentru azi.